Şi atunci, după ce mă executaseră pe rînd – una şoptin-du-mi încetişor la ureche vorbe consolatoare însă lipsite de sens, alta întorcîndu-mi spatele şi continuînd să bifeze într-o listă interminabilă analizele pe care prietena lor mai bătrînă şi mai bolnavă urma să le facă, iar cealaltă, a treia, articulînd cu maximă atenţie gîndurile celorlalte două: că profit de nou-înfiripata noastră prietenie sau ce-o fi fost ea, că profit cum profitasem de oncoloaga abia pomenită, pe care aş fi agăţat-o la o şedinţă cu părinţii, aha, ştia ea, şi ştiu ele, deşi lucrurile se petrecuseră în urmă cu mulţi ani –, atunci, în loc să mă ridic şi să le trag cîte două palme (la urma urmelor două palme nu înseamnă mare lucru: obrajii în flăcări le-ar face, poate, să înţeleagă cît de repede poţi cădea în locul comun, în lotul comun), am început să le explic ce înseamnă meseria mea.

Meseria mea, am zis, e secretă. Cînd faci meseria asta, în vremurile noastre, trebuie să te ascunzi cît mai bine, să nu vorbeşti despre ea, să nu vorbeşti despre tine făcînd-o sau intenţionînd s-o faci. Cu toate că ştii foarte bine că o faci, că îţi cîştigi zilele pe care le mai ai de trăit făcînd-o, cu toate că eziţi de cîte ori ai în faţă un formular unde ţi se cere să-ţi declini şi meseria, şi profesia (e drept, nu s-au suprapus niciodată, însă de un an încoace se suprapun prin reducerea uneia la cealaltă) şi cu toate că ele cred că îţi cunosc meseria, de asta te-au şi invitat aici, în mijlocul lor, între ele, deşi tu te simţi brusc deoparte, ca stejarul strîmb al lui Mamvri veghind Treimea, le spui că meseria ta este secretă. Nu discretă, nu retrasă, ci de-a dreptul secretă, ca şi cum meseria ta ar ţine de o confrerie în care iniţierea se face în linie directă, de la un prim iniţiat care te-ar atinge şi care, printr-un ritual ascuns, ţi-ar încredinţa cheia.

Meseria mea e secretă, am zis, iar ele au zîmbit subţire, mai ales una dintre ele, cea mai apropiată de mine, erau toate trei la fel de aplecate asupra mea, ca şi cum m-ar fi înconjurat brusc, să nu scap şi de data asta fără să spun ce caut acolo, în casa în care cel puţin una dintre ele mă poftise. Sau poate iar înţelesesem lucrurile greşit, cea mai bătrînă dintre ele mă poftise vineri, eu eram pe o bancă în faţă la Caşin, vizavi de Spitalul Elias, măsuram ecografii şi aproximam diagnostice, mă sunase şi mă invitase la ea într-o oră, n-aveam cum să ajung, iar din pricina tramvaiului 41, care zornăia sinistru, nici nu înţelegeam prea bine ce zice: ceva despre fiică-mea sau fiică-sa, avea două voci, una mă invita şi cealaltă îmi spunea să stau acasă, să-mi văd de fiică-mea şi de motan. Care motan? N-am avut niciodată un motan şi nici nu intenţionez să-mi iau unul. Am renunţat la feline de cînd ultima mea pisică a marcat toate fotoliile şi canapelele din casă, iar în final s-a fixat în dosul maşinii de spălat, unde nu avea acces decît ea şi de unde cloncănea ameninţător, ca o pasăre nebună. Nu pot veni azi, i-am zis, astupîndu-mi urechea dreaptă cu mîna liberă, vin mîine. Nu, am auzit foarte clar, nu veni mîine, vino şi tu duminică. Aşadar să vin şi eu, asta zisese vineri, cînd îmi făcuse invitaţia la telefon, adică să vin şi eu împreună cu ele, dacă nu mai e nimic de făcut, să vin în ziua în care oricum primeşte. Atunci nu înţelesesem, acum era prea tîrziu să reacţionez la ce pricepusem, ardeleneşte, după două zile, şi dacă tot nu mă ridicam de pe scaun să le dau cîte două palme, mai aveam această ultimă, unică, şansă: să le vorbesc despre meseria mea secretă, secretă de la începutul lumii, însă nu secretă pînă la sfîrşit; mai devreme sau mai tîrziu cu toţii acceptăm să-i spunem numele, care nu trebuie pronunţat pentru că, atunci cînd îl pronunţăm, esenţa meseriei noastre dispare în ridicol. Se esfuma, cum zic spaniolii şi nu ştiu vorbă mai bună care să numească exact ce vreau să spun.

*

La fel ca meseria voastră – erau toate trei medici, nu întîmplător, în specialităţi diferite –, meseria mea e direct legată de oameni, trăieşte prin oameni, e secretată de oameni şi se adresează oamenilor, doar că ei nu ştiu întotdeauna că e aşa. Este însă la fel de absurd să discuţi despre boli – cum o faceţi voi trei, avînd impresia că discutaţi în egală măsură despre meseria mea şi meseria voastră – fără să te gîndeşti şi la oameni. Sau să ocoleşti, vorbind despre oameni, fir-ar să fie, faptul că un om tocmai moare şi moartea se vede pe chipul lui. Nu e politicos, e adevărat, nu e un subiect pentru o vizită de duminică după-amiaza, ar trebui să plec, să iau tramvaiul 41 şi să mă opresc pe o bancă în faţă la Caşin, acolo sigur aş da de cineva care poate suporta subiectul morţii iminente duminica după-amiaza. Altfel, îmi ştiu hiba asta a subiectelor nepotrivite, am dintotdeauna o fascinaţie irepresibilă să deschid, în plină situaţie formală, o discuţie despre bolile filozofilor, despre anevrismele soţiilor de rectori diplomaţi, despre adenomul de prostată al gurului literaturii personale. E irepresibil, o dată mi s-a oferit, strict pe acest considerent, portofoliul la Sănătate într-un imaginar guvern de tranziţie. Am declinat oferta doar pentru că ţinteam încă portofoliul la Educaţie.

*

Venisem aşadar invitată într-o vizită amicală, credeam eu, să vorbim despre un diagnostic presupus, dar despre o moarte sigură. Erau tustrei la curent, însă deveniseră brusc discrete cu mine şi mai ales cu meseria lor. Cea mai bătrînă dintre ele îmi şoptea, îmi mai şoptise şi altădată, ca şi cum m-ar fi apărat de ele şi de mine: în fond, am putea citi cîteva sonete, splendide poeme de sfîrşit, e întotdeauna o plăcere să citeşti în prezenţa cuiva care înţelege. Cine înţelege? ce înţelege? m-am întrebat eu, într-o trepidaţie pe care n-o mai trăisem de pe vremea cenaclurilor, curată maşinărie de tîmpenie colectivă: să citim, să ne împăunăm, să ne facem că ne vedem şi că ne pasă de ce scrie fiecare, să ne distrugem, odată ajunşi afară, dar de fapt să-i facem praf doar pe fraierii care nu înţeleg ce facem noi aici! Uitaţi-vă ce a rămas, în prezent, din superbele cenacluri de odinioară, luaţi-i pe cei de-acolo pe rînd, luaţi-i la grămadă, luaţi-i cîte doi, în cuplurile ce-ar fi şi citit în tandem, luaţi-l pe fiecare cu tot ce a scris vreodată şi o să vedeţi că cenaclurile n-au fost inventate ca să se citească şi, Doamne fereşte!, să se comenteze, ci ca debuşeuri politico-sexuale, ca supape ale frondei şi vanităţii, ca forme de nivelare şi lobby.

Nu citim nimic, am zis aproape strigînd, nu poţi să citeşti sonete cînd în faţa ta se moare, fir-ar al naibii să fie, m-am trezit că spuneam cu voce tare ce gîndeam de două ore încoace, tot pregătindu-mă să le spun cît de secretă e meseria mea, despre care nu pot spune două vorbe, darămite să citesc cîteva sonete proaste, iremediabil proaste în faţa morţii, cu moartea în faţă, printre receptori hormonodependenţi şi citostatice soft, voi nu puteţi acum citi altceva decît protocoale, fir-ar mama ei de meserie, nu puteţi face decît gesturi conţinute, pe care le-aţi învăţat la şcoală, la rahatul vostru de şcoală cu doctorat inclus. Cum, nu v-au spus în anul întîi care e momentul precis în care luaţi figura calină, plecaţi ochii şi ziceţi, îmi pare rău, curaj, o să fie bine? Fiţi mefiente, doamnelor – chiar dacă n-aţi auzit vreodată cuvîntul (vine din franceză, înseamnă opusul încrederii) şi schimbaţi priviri stupefiate auzindu-l –, în faţa vorbelor care nu descriu şi nu ascund decît pretenţii.

Acum era însă prea tîrziu să le mai vorbesc despre meseria mea secretă. Se lăsase o mare tăcere, ca şi cum în cele din urmă înţeleseseră, ştiau cu cine au de-a face: meseria mea secretă nici nu exista, nu aveam nici o meserie, eram nimeni. Pe asta se bazaseră de la prima noastră întîlnire, fuseseră doar două dintre ele, într-o superbă casă în care n-aveam ce căuta, cînd stăpînii loftului respectiv erau în India şi n-ar fi vrut cu siguranţă ca noi să fim acolo. Mă puseseră, atunci, cu spatele la un zid (de sticlă, e drept) şi începuseră să mă întrebe: cine, cînd, cum, de ce, cît, dar de ce, cîţi, unde, cine, cine, cine? Aha, da, da, îmi sună, şi tu? Ce faci tu în viaţă? Iar eu atunci (acum cîteva luni, cînd trăiam o reducţie cum poţi păţi doar de vreo două ori în viaţă, pentru că a treia oară puterile nu te mai ţin, clachezi şi te tot duci), ei bine, eu am zis: nimic, pentru că asta simţeam atunci, că nu fac nimic, că nu pot nimic, că nu sînt nimic, şi aşa şi era.

Pentru meseria noastră secretă „aş fi vrut să le mai spun şi apoi să ies“, asta e prima, însă nu şi ultima condiţie.